27/01/2026
România, „Iadul” cu 1000 de euro și „El Dorado” cu orez: Paradoxul românașului care nu mai are loc de Nepal.
În timp ce statisticile oficiale din 2025 ne arată că importul de muncitori din Nepal, India și Bangladesh s-a triplat, pe rețelele sociale și la colțul blocului bubuie un cor de bocitoare: „Nu se mai poate trăi în țara asta!”.
Este același refren obosit, cântat de o generație care pare să fi uitat că, în urmă cu trei decenii, stătea la coadă de la 4 dimineața pentru un pachet de unt cu gust de margarină și o sticlă de lapte cu 90% apă.
Asistăm la un spectacol antropologic demn de marile comedii negre.
Pentru nepalezul care a lăsat în urmă munții Himalaya ca să vină la muncă în România, țara noastră este „The Golden Land”.
Pentru el, România este pământul făgăduinței, locul unde curentul electric nu se oprește, unde salariul minim îi hrănește tot satul natal și unde, culmea, există drumuri (chiar și cu gropi).
În acest timp, „românașul” nostru, proaspăt descins din nostalgia anilor '90 când se bucura la o ciocolată chinezească, strâmbă din nas la o ofertă de 1.000 de euro net.
„Păi ce să fac eu, maică, cu 5.000 de lei? Nici de un leasing la un BMW de mâna a patra nu-mi ajung!”.
Este fascinant cm s-a metamorfozat etica muncii la noi. Dacă acum 30 de ani românul era fericit să aibă „serviciu” unde putea să fure un șurub sau o bucată de parizer, astăzi pretențiile au explodat invers proporțional cu competențele.
Avem o armată de „specialiști” în nimic, care consideră că prezența lor fizică la locul de muncă este o favoare imensă adusă angajatorului.
Românașul vrea salariu de Zurich, program de lucru de Spania (siesta inclusă) și responsabilitate de grădiniță.
Când i se oferă un salariu decent pentru nivelul său de „nu știu să fac nimic, dar învăț dacă mă plătiți bine”, el pufnește ofensat și declară că „pleacă la Viena”, unde, de cele mai multe ori, ajunge să facă exact munca pe care în România o considera sub demnitatea lui de vultur carpatic.
E o ironie fină aici. Bunicii noștri făceau foamea în liniște, părinții noștri au sperat la un video și o pereche de blugi, iar generația actuală se simte asuprită de capitalism dacă nu își permite două vacanțe pe an în Grecia și un iPhone în rate.
În timp ce noi ne plângem că „viața e scumpă” (în timp ce terasele sunt pline până la refuz de „victime” ale inflației care comandă cocktailuri de 40 de lei), asiaticii ne iau joburile din construcții și HORECA cu zâmbetul pe buze.
Ei nu știu că în România „nu se mai poate trăi”. Ei văd doar că aici, dacă muncești, primești bani.
O logică bizară pentru românașul care ar prefera să stea pe ajutor social sau pe banii trimiși de mama din Italia decât să pună mâna pe o mistrie pentru „doar” 4.000-5.000 de lei.
Antropologic vorbind, asistăm la un schimb de ștafetă hilar. Românul pleacă în Vest să fie „nepalezul” altora, în timp ce nepalezul vine în România să fie „românul” de care noi nu mai avem chef să fim.
În acest peisaj de 2025, îi găsim pe Nelu și pe Ghiță – exponenții mândriei carpatice care încă mai au sub unghii amintirea ultimului porc tăiat la țară, dar care se simt brusc „boieri” în fața străinului. Deși ei înșiși n-au mai pus mâna pe o carte sau pe o mistrie de când s-a închis fabrica de șuruburi, se simt datori să apere „glia”.
Când vine bietul nepalez cu rucsacul în spate, pedalând prin viscol ca să le aducă shaorma la botul calului, Nelu și Ghiță intră în vrie. Deși încă put a brânză de burduf și a transpirație de birt, devin brusc „patrioți”.
Apare impulsul ăla visceral de a-i da „pumni în fălci” intrusului:
„Bă, de ce ne furi, bă, țara? Ce cauți aici, bă, negriciosule? Marș la tine acasă!”.
Este un paradox psiho-social fascinant: Nelu îl urăște pe asiatic pentru că „îi fură țara”, deși el personal n-a făcut nimic pentru țara aia în ultimii 20 de ani în afară de a scuipa semințe pe trotuar.
E furia omului care se simte irelevant la el acasă, văzând că un străin e mai util societății decât este el cu tot cu buletinul lui de român „verde”.
Peste toate acestea se suprapune relația toxică, aproape feudală, dintre patronul român și angajatul autohton.
Aici, antropologia muncii devine un film de groază cu accente de comedie.
El nu vrea o afacere sustenabilă, el vrea recompensa imediată.
Obiectivul lui numărul unu nu este tehnologizarea, ci eludarea taxelor prin orice metodă (muncă la negru, facturi fictive, „optimizare” fiscală).
De ce? Pentru că vila cu 10 camere și Jeep-ul de 100.000 de euro (luat pe firmă, desigur) trebuie să apară în poze înainte ca firma să aibă măcar un profit real.
Patronul român nu privește angajatul ca pe o resursă, ci ca pe o cheltuială enervantă care îi stă între el și următoarea vacanță în Maldive.
De cealaltă parte, angajatul român nu vrea să fie un profesionist mai bun, ci vrea să fie în locul patronului.
El nu-și admiră șeful, îl urăște cu o pasiune mistică. Muncește „la mișto”, fură cât poate (de la timp, la materiale) și se plânge constant.
Mentalitatea lui este: „Dacă el mă fură la stat și nu-mi dă 2000 de euro pe lună ca să stau degeaba, eu de ce să-i fac lui avere?”.
În acest ecosistem de ură reciprocă, unde patronul vrea Jeep și angajatul vrea salariu degeaba, apare nepalezul.
Și aici intervine marea dramă:
Patronul îl iubește pe nepalez pentru că acesta nu știe ce e aia „concediu medical de stres” și nu comentează când trebuie să stea peste program.
Angajatul român îl urăște pe nepalez pentru că acesta îi strică „piața”.
Românul nu mai poate șantaja patronul cu „Dacă nu-mi dai mai mult, plec!”, pentru că patronul îi răspunde scurt: „Pleacă, tată, că am zece din Sri Lanka la poartă care muncesc de rup pentru jumătate din cât ceri tu”.
Suntem în 2025 și asistăm la un spectacol grotesc. Românașul, care în anii '90 ar fi dat-o pe soră-sa pentru o viză de America, acum se uită de sus la cei care vin să facă treaba pe care el o consideră „muncă de sclavi”.
Avem o țară plină de „directori” fără firme și de „specialiști” fără meserie, toți uniți de o singură convingere: că merită totul fără să ofere nimic.
În acest timp, „invadatorii” cu ochi migdalați construiesc autostrăzile pe care noi vom merge la munte să ne plângem, în timp ce mâncăm mici făcuți de un bucătar din Bangladesh, că „nu mai e, dom’ne, România ce-a fost odată”.
Adevărul e că România e exact ce am construit noi: un loc unde Jeep-ul patronului și burduful lui Nelu se întâlnesc într-un pumn dat unui străin care, spre deosebire de noi, chiar crede că aici e „Golden Land”.
Anthropological dives into power, politics, and society—through books, essays, and sharp critical takes. Click to read Prof.Serban's Substack, by Prof.Serban Gabriel Florin, a Substack publication with hundreds of subscribers.
